Ce sunt tulburările de atașament?
Tulburările de atașament sunt un grup de afecțiuni care afectează modul în care copiii se atașează de îngrijitorii lor. Ele pot fi diagnosticate în copilărie sau chiar la vârsta adultă și pot include o varietate de atașamente diferite, cum ar fi: atașament nesigur-evitant, sigur-autonom, dezorganizat/dezorientat, rezistent/ambivalent, preocupat/lepădător, fricos/anxios și concediind/preocupat.
Cea mai comună formă de tulburare de atașament este atașamentul nesigur-evitant. Afectează aproximativ 10% din toți sugarii și copiii mici. Acest tip de tulburare de atașament face ca îngrijitorul unui copil să se simtă respins atunci când el sau ea îi solicită confort. Drept urmare, copilul învață să nu caute apropierea cu ceilalți pentru că se teme să fie rănit de respingere. Simptomele tulburării de atașament nesigur-evitant apar de obicei în timpul copilăriei timpurii. Aceste comportamente determină adesea părinții să devină frustrați și supărați pe copiii lor mici.
Unele dintre semnele mai evidente ale tulburării de atașament nesigur-evitant includ:
• Lipsa contactului vizual
• Timiditate excesivă
• Dificultate în împărțirea atenției între părinte și copil
• Crize de furie frecvente
• Rezistența la separarea de mamă sau tată
• Frica în preajma străinilor
• Comportament de agățare față de părinți
Cine este expus riscului de a dezvolta o tulburare de atașament?
Copiii care cresc fără să fi avut o prezenta parentală consistentă tind să fie expuși unui risc mai mare de tulburări de atașament decât cei ale căror familii oferă o îngrijire adecvată. În plus, copiii care suferă de abuz și/sau neglijare sunt, de asemenea, expuși unui risc crescut de tulburări de atașament.
Alți factori, cum ar fi istoricul familial, temperamentul, genetica și sistemele de sprijin social joacă, de asemenea, un rol important în determinarea dacă cineva va dezvolta o tulburare de atașament.
Unde cerebrale și tulburări de atașament
Tulburările de atașament au fost legate de modele anormale de activitate electrică în creier. Mai precis, cercetătorii cred că aceste tulburări apar ca o consecință a funcționării modificate în anumite zone ale creierului. De exemplu, unele studii sugerează că persoanele care suferă de tulburare de atașament evitativ tind să arate un nivel crescut de unde alfa în timp ce vizionează imagini cu fețe care exprimă furie. Alte cercetări au arătat că persoanele cu atașamente anxioase prezintă o activare scăzută în regiunea amigdalei a creierului.
În schimb, cei cu personalități atașate rezistente par să activeze această zonă în mod excesiv.
Cum poate ajuta neurofeedback-ul la tratarea tulburărilor de atașament
În ultimii ani, a existat un interes din ce în ce mai mare pentru utilizarea semnalelor bioelectrice pentru a antrena creierul pacienților să funcționeze mai bine. Neurofeedback -ul implică predarea subiecților cum să controleze aspecte specifice ale activității undelor cerebrale prin feedback furnizat pe monitoarele computerului. Învățând să-și regleze propriile EEG, pacienții învață să schimbe modul în care gândesc și se comportă.
Studii care susțin neurofeedback-ul pentru tulburarea de atașament
Un studiu a constatat că adulții care suferă de tulburare de atașament evitativ au prezentat o îmbunătățire semnificativă după ce au fost supuși terapiei cu neurofeedback. Subiecții studiului au fost instruiți să crească activitatea undei beta în lobul frontal și să scadă activitatea undei alfa în lobii temporali. După finalizarea programului de tratament, participanții au raportat că se simt mai puțin stresați și au mai puține gânduri negative decât înainte de a începe sesiunile.
